Epilepsiile sunt un grup de tulburări în întregime diverse. Ceea ce este comun pentru toate dintre ele este faptul că apar convulsii din când în când, de obicei fără nici un semn de avertizare.
Crizele epileptice sunt cauzate de tulburări funcționale ale creierului. Manifestarea lor clinică este dependentă într-o mare măsură de zona creierului unde este localizată tulburarea respectivă. Crizele epileptice sunt clasificate în două grupe: "crizele focale", care provin dintr-un anumit loc din creier şi "convulsii generalizate", care implică întregul creier de la început. Această clasificare se referă numai la începutul episodului convulsiv. În principiu, orice convulsie focală poate deveni generalizată de-a lungul episodului convulsiv.
Crizele epileptice sunt disfuncţii ale creierului cauzate de creşterea numărului de descărcări electrice scurte ale celulelor nervoase. Există mai mult de treizeci de tipuri de crize epileptice şi chiar mai multe forme de epilepsie deoarece acestea pot implica o serie de combinaţii de tipuri de crize. O persoană ce suferă de epilepsie are de obicei o formă de epilepsie şi între unu şi trei tipuri de crize epileptice. Intervalul dintre crizele epileptice variază între câteva secunde şi ani, chiar decenii.
Cuvântul epilepsie provine din limba greacă şi înseamnă “a fi apucat” sau “a fi afectat de ceva sau capturat de ceva”. În epocile antice, epilepsia era numită şi “Morbus sacer” sau “boala sfântă”, fapt care îi dădea o semnificaţie specială, aşa cum se întâmplă uneori şi azi. Mulţi oameni cred că este foarte uşor să descrie o criză epileptică. Cineva ţipă din senin, îşi pierde cunoştinţa, apoi devine ţeapăn, posibil îşi muşcă limba şi leşină. Nu mai respiră şi se albăstreşte, are spasme la nivelul mâinilor şi picioarelor pentru o anumită perioadă de timp, până când, epuizat, cade într-un fel de somn adânc. După criză, se poate plânge de oboseală excesivă, dureri de cap, ameţeală sau dureri musculare. Câteodată poate urina involuntar. Este adevărat că această descriere e valabilă pentru o formă frecventă de criză epileptică (aşa-numitul grand mal sau criza tonico-clonică generalizată), dar acest tip reprezintă doar unul din multe altele.
Crizele epileptice pot avea manifestări diverse. Ele pot debuta fără ţipăt sau pierderea cunoştinţei, fără încordare musculară, muşcatul limbii sau leşin, fără cianoză sau fără convulsii. Ele pot fi atât de paşnice încât nici cel care le suferă, nici vreun nespecialist din jur nu le poate observa. Singurul semn al unui atac epileptic poate fi lipsa atenţiei pentru 5-10 secunde sau o mişcare scurtă a mâinii.
O definiţie general valabilă şi aplicabilă tuturor tipurilor de crize epileptice ar putea fi următoarea: crizele epileptice sunt reprezentate de modificări scurte, bruşte ale stării de conştienţă , capacităţii de gândire, comportamentului, memoriei, simţurilor sau senzaţiilor sau încordarea musculaturii datorită tulburării funcţionale temporare a celulelor nervoase din creier în sensul creşterii şi acumulării descărcărilor electrice. Această definiţie este desigur corectă dar este mult prea lungă pentru a fi reţinută şi folosită în viaţa de zi cu zi. Din acest motiv, definiţia crizelor epileptice poate fi simplificată ca fiind expresia unei tulburări funcţionale temporare a celulelor nervoase, iar efectele depind de funcţia normală a celulelor nervoase implicate.
Orice celulă nervoasă sau grup de celule nervoase din creier pot deveni ‘epileptice’, ducând la perturbarea sau discontinuitatea activităţii lor normale.
Dacă aceste celule sunt responsabile pentru simţul mirosului, va rezulta o disfuncţie olfactivă. Dacă sunt responsabile cu vederea, poate rezulta o percepţie a unor lumini puternice sau alţi stimuli luminoşi.
Dacă sunt responsabile cu memoria, tulburarea se poate manifesta prin tulburări de învăţare sau chiar prin întreruperea stării de conştienţă urmată de goluri de memorie.
Expresia “atacuri epileptice” reprezintă o denumire comună ce poate exprima tulburări diverse. Oricum, pentru mulţi oameni, cauza crizelor nu este încă destul de clară chiar şi cu metodele moderne de astăzi. Nu orice atac asemănător cu cel de epilepsie este sinonim cu epilepsia. De exemplu, aproape orice persoană poate experimenta un atac epileptic într-una din următoarele condiţii: supuraţie a creierului (un aşa-numit abces cerebral), leziuni grave la nivelul capului, aport insuficient de oxigen la nivel cerebral sau supradozajul anumitor substanţe. Chiar dacă boala persistă sau se repetă ducând la crize repetate, persoanele afectate nu au epilepsie.
Nu se poate considera a fi epilepsie decât atunci când cel puţin două crize epileptice au apărut fără o posibilă cauză declanşatoare, adică au apărut spontan. Aceasta nu exclude alte tulburări cerebrale care pot fi responsabile de crize, cum sunt malformaţiile congenitale sau alte traumatisme din trecut.
Epilepsia încă aparţine bolilor pentru care publicul nespecialist are o mulţime de prejudecăţi sau percepţii false, chiar dacă informaţiile specializate din acest domeniu au crescut considerabil în ultimele decenii.
Faimosul medic grec Hipocrate (460-375 î.e.n.) a realizat că epilepsia era datorată unor tulburări la nivelul creierului şi totuşi de abia în secolul al XIX-lea acest lucru s-a reflectat în tratamentul medical şi în conştientizarea în rândul populaţiei, deşi foarte ezitant.